Cadavrul din şifonierul partidelor prahovene!

Am avut ocazia zilele trecute, să revăd, imagini de la congresul al XII-lea, al PCR. Am rezistat, cu greu. Ca la o tortura. Preţ de aproape 30 de minute! Enorm pentru mine! Mă consider foarte rezistent, la orice agresiune psihică, dar în contextul rănilor şi al coşmarului trăit, pe viu, în vremea regimului totalitar comunist, acea impresie - pe care o pierdeam uitată, îngropată, adânc în istoria mea personală - a reînviat! La un nivel existenţial şi cote paroxistice! Ca oricare adolescent, în perioada anilor '80, aveam o mulţime de întrebări şi prea puţine răspunsuri. Eram îndoctrinat pe toate căile, prin toate metodele "ştiinţei avansate şi a neţărmuritei griji manifestate de Partid faţă de omul nou!". Eram un "proiect" al omului nou. Fără opinie, fără drepturi, fără libertatea de a decide în bine sau rău, doar în sensul recomandat de Partid. Orice deviere, abatere de la "linia partidului" fiind sancţionată rapid şi foarte eficient. Nu cu ranga, nici pistolul la tâmplă sau temniţă grea, metodele se rafinaseră. Erai pus în discuţie "pe linie" de orgsnizaţie, de pionieri, UTC sau partid şi, inevitabil, urma o avalanşă de necazuri. Erai înfierat de colegi, de şefi, de cei care erau prinşi, la rândul lor în abila pânză de păianjen al celui mai brutal stat-poliţienesc. Gândirea fusese arestată şi delictul de opinie era extrem de aspru sancţionat. a venit revoluţia. Pentru mine ca o izbăvire. O eliberare la care nu mai speram. Zilele acelui Decembrie 1989 au fost pentru mine sinonime cu o sinucidere, cu participarea la o auto-execuţie a celebrului "om nou", care eram, in formare, dar cu bolile inoculate de sistemul în care trăisem. Am jurat, atunci, că nu voi mai minţi şi că nu voi mai înghiţi minciuna politică, indiferent sub ce ambalaj va fi ea deghizată. La puţin timp am decis să intru în gazetărie. Vedeam, în jurul meu, o imensă propagandă, o imensă manipulare. Credeam că apariţia mai multor partide, a sindicatelor, a gazetarilor liberi (mă refer la conştiinţă!), a sindicatelor, a societăţii civile, vor fi îndeajuns de suficiente bariere - sau baricade - în care se va duce lupta împotriva arbitariului, a obtuzităţii sau a oricăror forme de totalitarism. Evoluţia vieţii noastre, dar şi a mea, au demonstrat că eram (şi se pare că mai sunt) un mare naiv! Care mai crede(a), în ciuda tuturor evidenţelor, în onestitate, în libertate, în democraţie, că societate românească are şanse de vindecare după cumplitele boli prin care a trecut. Am crezut mereu că singura şansă a ţării nu poate să vină decât din partea clasei politice. Dacă la acest nivel există mizerie, în restul societăţii avem de-a face cu maladii devastatoare. Dacă la nivelul clasei politice avem certuri în restul societăţii avem războaie şi crime diabolice! Am sperat că voi trăi vremurile să văd o clasă politică responsabilă, care oferă alternative, soluţii, programe, idei, speranţe şi mai ales împlinirea lor!

Sunt printre cei care mai cred că partidele politice au în structura lor, la conducere, oameni care se întrebă despre ce va fi partidul lor peste 10 sau 20 de ani. Că nu or fi peste tot doar mafioţi, şpăgari, flămânzi, cocote, bivoli sau troglodiţi. Că oamenii politici au avut destul timp să se spele de nostalgia genialităţii carpatine, de cultul personalităţii şi a înaltelor comandamente de partid ori să-şi dovedească talentele de manageri pe propriile averi. Constat, totuşi că, zilnic, se ghilotinează câte un rebel. Văd zilnic valuri de venin, care se revarsă necontenit, dar de nicăieri, nu apare acea linie care să cucerească şi să aducă un pic de speranţă. Nici viaţa politică prahoveană nu este altfel. Putem spune că este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire. Totul în pripă, de pe o zi la alta, când se cere ..."de la Bucureşti". La fiecare partid, numeri pe degetele unei mâini politicienii cu valoare. În rest, ca ziarist, am avut prilejul să văd, pe viu, cum se beregăţesc, se spurcă, şuntează şi apoi se pupă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Faptul că mocirla politicii locale este atât de întinsă ar duce cu gândul că avem ditai oceanul. O fi. Dar este unul pestilenţial. Care pute!
Dar jurnalistul o fi mai breaz?
Să îndrăzneşti a spune, ca ziarist, că în politica unui partid sau altul, pute ceva - eşti condamnat! Vândut, năimit, omul cuiva, chitit, ţintit de cineva, pus, pregătit, croit, prelucrat - dar nicidecum ("lasă că ştim noi, ale cui jocuri le faceţi voi!"), nu se poate accepta ideea că, ai puterea şi capacitatea propriei opinii! Se caută bârfe, zvonuri, istoria, trecutul tău ca ziarist de parcă ai fi trăind, ca cine ştie ce belfer de senator, deputat, primar ori alt ales al "boborului" din bani publici, şi nu dintr-un amărât de salariu. Dacă ai bafta de un patron cumsecade, că fost-au şi mai sunt, din aceia care uită că şi ziariştii sunt oameni. Pretenţia de a aplauda orice flatulaţie sau grohăit al unor vremelnici lideri este veche. Şi greu de depăşit. Dacă mai punem la socoteală că orice limbă catifelată este plătită barosan de unii politicieni sau lideri întregim tabloul. În Prahova, fiind deja consacrate, re-cunoscute, "limbile-condeie", de închiriat, cu ora, sau cu pagina. În funcţie de tarif se "face imagine". Este şi asta o meserie, nu-i de colo, trebuie să recunoaştem că spălătorii de cadavre au, totuşi, un statut aparte. Mai grav este că se încearcă ascunderea cadavrului politic din sediile "partidelor tradiţionale". Eşti iresponsabil să întrebi, ca ziarist, un bivol troglodit, nimerit în politică, despre fondurile de campanie! Trebuie să fii idiot să crezi că dincolo de zâmbre nu se ascunde otrava unor interese de grup sau că, dincolo de unitatea "de monolit", nu se împart şpăgile. Să fii prea prost să crezi că mazilirile, ungerile pe cine ştie ce funcţii, sau afacerile celor apropiaţi se obţin - numai - prin competenţă. Fiecare partid are în propria ogradă un astfel de cadavru.
Ciocu' mic, contul mare face!
Nu dă bine deloc să ieşi, în faţa presei, a opiniei publice, cu mortul pe năsălie. Aşa că, hoitul este ascuns iute, vârât în şifonier, se dă cu puţin odorizant, cocotele se văcsuiesc, îşi pun costumul de birlici, de panglicari şi gata. Panarama poate începe! Ca ziarist poţi să înghiţi porcăria respectivă: trebuie să te doară fix undeva că tu semnezi acel articol sau ştire. Să nu te intereseze că nici măcar ai tăi, de acasă, nu te citesc sau văd la tv. Din greaţa su silă! Poate că sunt cazuri în care libertate ziaristului este brutal încălcată şi vai de mama lor, a celor care lucrează prin acele redacţii. Numai că există şi alte meserii. Mai puţin stresante, care nu te pun în situaţia să faci compromisuri cu propria conştiinţă aşa de des. Dar, mai ales, nu îţi oferă situaţia de a mirosi toate cadavrele politice prahovene şi apoi, să le prezinţi opiniei publice, ca drept maeştrii ai ideilor politice! Ca şi cum ar fi viaţa întruchipată. Treaba lor, a politicienilor, ce fac onorabilii de ei, cu stârvurile respective! Nu au fost condamnaţi de cineva să-şi aleagă meseriile de politicieni. Nu i-a pus cineva, cu anasâna, în funcţiile respective! Ei au venit de au au cerşit voturile noastre. Plini de promisiuni şi amăgitoare perspective. De aceea trebuie să întrebăm, de fiecare dată, oricând avem ocazia, cu toţii, ce faceţi domnilor cu cadavrul din şifonier? Nu de alta, dar pute rău în partidul dumneavoastră! Există şi riscuri. De aceea poate ar fi mai bine ca unii politicieni dar şi ziarişti să se apuce de paraşutism. Acolo, se pare, nu sunt atât de multe riscuri!