Proslăvit, adulat, preamărit, ţăranul român a rămas, de când este pământul acesta, o veşnică bătaie de joc a tuturor regimurilor. Absolut toţi l-au minţit, l-au înşelat, trădat, vândut sau furat pe faţă. Pe vremuri era trims să lupte "pentru apărarea gliei strămoşeşti", pentru ca, mai târziu, să fie transformat în vita de povară a C.A.P.-urilor cu producţii astronomice. Nimeni nu i-a privt palmele bătătorite, fruntea arsă de arşiţa verilor sau biciuită de ger-iarna. L-am văzut pe ţăranul român muncind în condiţii inumane, sub soarele fierbinte al Bărăganului. Cu o traistă în care avea "câte ceva de mâncare - un pic de brânză, o ceapă şi un coltuc de pâine, de cele mai multe ori - şi un bidon de apă, care, până seara, ajungea să fiarbă! L-am ascultat de multe ori, am muncit alături de el, am fost mângâiat de palmele lui aspre şi i-am citit disperarea din ochi! M-a întrebat de ce este atâta nedreptate, atâta ură şi duşmănie împotriva sa. Eu, ziaristul, cel care a încercat să stoarcă înţelpciunea lumii din sutele şi miile de cărţi, reviste şi ziare, nu am avut un răspuns. Am plecat privirea în pământ ca să nu-i spun minciuni. Nici despre revoluţia agrară, nici despre "pariul cu agricultura" sau, pe stil nou, despre "ferma europeană".
De multe ori l-am văzut cum îşi plângea, în hohote, animalul mort în ogradă, ştiind că de el depinde hrabna de zi cu zi. L-am auzit implorând cerul, l-am văzut primul înecat la vreo inundaţie, primul care moare de foame... El a plătit întotdeauna toate datoriile acestei ţări! Nu numai pe cele în bani, ci şi în valuri de sânge, în râuri de lacrimi sau o muncă titanică pentru a smulge pământului o bucată de pâine. Peste el au venit inundaţiile, peste el a trecut seceta, l-au îngropat troienele de zăpadă. Dar a rezistat! Acum are în faţa sa cel mai cumplit pericol din istorie. Ceva mai rău decât cele mai înfometate creaturi. Mai rele decât lupii, mai devoratoare decât lăcustele, mai pustiitoare decât orice pârjol, holera şi ciuma la un loc! I se cumpără, cu trei firfirici, pământul! O mână de bani şi s-a ales praful de tainica legătură cu pământul. Acel pământ pentru care toţi moşii şi strămoşii săi au luptat, au trudit şi au trecut prin chinurile iadului. Doar un pumn de bani şi s-a ales praful de ţăranul român!
Mi-aş dori să merg măcar o zi la sapă, în Bărăgan, alături de politrucii zilelor noastre. Să stăm la umbra căruţei şi să ne privim mâinile " de domni de la oraş", în pauza de masă, când vom mânca "ceva-acolo"!. Apoi, truda unei zile care nu se mai termină, iar soarele ne face să fiarbă fiecare moleculă de sânge! Atunci, aş pune în mâna politrucului o pensie de 120 de lei şi i-aş spune că-i sunt îndeajuns! Acei bani pe care el, "domnul de la oraş", îi cheltuie rapid, dimineaţa, la o cafea! Şi să-l privească în ochi pe nea Ion! Îşi va dori, atunci, ca pământul să se deschidă şi să-l înghită, doar-doar va scăpa de privirea tăcută a ţăranului. În ochii lui, de prea multe generaţii, stăruie întrebarea: "De ce suntem batjocura voastră"?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu